Doarme cine poate

Ilinca se trezeste des noaptea. La cinci luni si jumatate, cate are, este relativ normal. Ma ridic ca o somnambula din pat, o iau, ii dau sa manance, o port in brate prin camera, pe ritmurile unei melodii imaginare (eventual Ausencia a Cesariei Evora), o asez inceeeeet in patut si ma rog la toti Sfintii sa doarma profund si mult. Se pare ca Sfintii au ceva cu mine in ultima vreme, refuza cu obstinatie sa ma ajute.
Aseara, insa, s-a intamplat ceva care m-a facut sa uit de toate noptile nedormite si de infatisarea de zombie de a doua zi. Spre finalul melodiei imaginare (cred ca era ceva de Bach, la ora 03.00 dimineata, ce putea fi?), a ajuns cu capul de pe umarul meu pe piept, s-a cuibarit acolo si, la auzul batailor inimii mele, care timp de noua luni au insotit-o fara incetare in viata intrauterina, a inceput sa rada in somn si apoi a adormit linistita.
Poate parea siropos, dar pe mine m-a incarcat cu energie pentru inca 1000 de nopti cu treziri dese.